Marşul pentru Basarabia (12 octombrie, MŢR, Bucureşti) şi Unirea

Pe 12 octombrie, la 14.00, în faţa Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti (Şoseaua Kiseleff) toţi cei care susţin ideea unificării României cu Republica Moldova şi îşi doresc ca acest lucru să se întâmple la un moment dat, sunt aşteptaţi la ediţia a III-a a Marşului pentru Basarabia. Participanţii sunt invitaţi să poarte un tricolor pentru Basarabia şi pentru Unire.

Ne-am putea întreba cu toţii: de ce avem nevoie de asta (de unirea României cu Republica Moldova?) Voi încerca să prezint câteva motive: –          Suntem acelaşi popor, ce vorbeşte aceeaşi limbă (Dar, austriecii cu germanii de ce nu se unesc? Răspuns: Le interzic nişte tratate internaţionale să se unească, în special de la Potsdam din 1946. Altfel, în secolul XIX a existat o rivalitate între Berlin şi Viena pentru supremaţie în lumea germanofonă, rivalitate care a dus chiar la un război, în toiul căruia un prinţ pe nume Carol debarca în România, în 1866…); –          Începem să devenim aceeaşi comunitate civică – numărul cetăţenilor români va depăşi, în Republica Moldova, 50% din numărul total al cetăţenilor. Este doar o chestiune de timp;   –          S-a consumat atâta hârtie şi cerneală şi s-au declamat atâtea versuri patriotice şi cântece patriotarde, s-au organizat atâtea chermeze şi sindrofii cu tematică unionistă, atât în România cât şi în ceea ce se numeşte Republica Moldova în ultimii vreo 24 de ani, încât un observator extern (contează mai puţin din ce ţară ar fi acesta) nu ar reuşi să înţeleagă ce se întâmplă cu aceşti români: vorbesc unire, cântă unire, declamă unire, mănâncă unire, beau unire, respiră unire, dar nu fac unire. Nu se unesc. Acest observator extern, detaşat, cu adevărat neutru, dar cu un oarecare simţ al curiozităţii, ar începe să raţioneze şi şi-ar pune întrebări. S-ar întreba, de exemplu, dacă românii au o apetenţă naturală pentru a nu face ceea ce declară că fac. Dacă o să continui mai departe cu enumerarea altor îndeletniciri dragi poporului nostru (de exemplu, frecatul mentei), voi risca să vă supăr, dragi români. Aşa că, poate, e mai bine să tac şi să mă opresc aici? Poate că vom mai sta încă 24 de ani să cântăm unire, să recităm unire, fără să o facem? Nu este exclus. Suntem români. Ceea ce înseamnă că amânăm să facem ceea ce este necesar, până în momentul în care nu mai putem amâna. La fel ca alţi balcanici, de altfel. Ei bine, eu cred că în privinţa unificării despre care se tot vorbeşte şi se tot cântă, a cam venit acel moment: momentul în care nu mai putem amâna ceea ce trebuie făcut, deci trebuie să ne apucăm de treabă. Simplu. Răspicat. Paşnic. Nemţeşte (a nu se interpreta acest adverb în sensul publicităţii electorale pentru un oarecare candidat la funcţia de preşedinte al României: mişcarea unionistă ar trebui să fie nu în afara mediului politic din ambele state, ci deasupra lui, adică să obţină asentimentul şi colaborarea politicienilor în sensul declarării unificării drept obiectiv major de politică internă şi externă în România şi în Republica Moldova, fără să i se ceară să „dea ceva la schimb” – însă, trăim în România şi Republica Moldova, de ce mă-mbăt cu apă rece?); –          O ţară mai mare înseamnă o piaţă mai mare, înseamnă un potenţial mai mare de dezvoltare economică, investiţii. –          Mai multe mandate în Parlamentul European – mai multă influenţă în Europa. Mişcarea de unificare a României cu Republica Moldova a fost calificată de multe ori drept una naţionalistă, intolerantă, xenofobă, una care-şi doreşte să semene război, moarte şi divizare în rândurile populaţiei Republicii Moldova. Atât în Republica Moldova, cât şi în Rusia. Dar şi, din păcate, în România. Câte ceva despre mine, în acest context De parcă nu era de ajuns că, atâta timp cât m-am aflat doar în Republica Moldova, până la 18 ani, mi s-au adresat cele mai diverse invective şi expresii injurioase doar pentru faptul că îmi permiteam, uneori, să mă declar român în faţa prietenilor mei de joacă, mulţi dintre care aveau părinţi de alte etnii şi care încă rămâneau fideli unei ţări moarte, Uniunea Sovietică, de parcă nu era de ajuns că în şcoala generală şi în liceu am fost unul dintre cei care erau arătaţi cu degetul şi luaţi în derâdere doar pentru faptul că îşi declarau întotdeauna, în orice anchetă şi chestionar, identitatea lingvistică şi etnică românească şi ţineau să vorbească o limbă română ceva mai puţin impregnată cu rusisme decât alţi adolescenţi cu tuleiele abia răsărite „Uăi, Dan, tu grăieşti ca un român, uăi!  – Serios? N-am observat…”, care considerau şi consideră că a-ţi viola în fiecare secundă limba maternă constituie motiv de mândrie oarbă şi debilă, de parcă nu erau de ajuns aceste lucruri, şi după ce am ajuns la Bucureşti au existat destui dintre cei care mi-au spus: „Eşti un iredentist şi un naţionalist etnosanguin …” – de unde trebuia, probabil, să desprind că sunt periculos, element antisocial şi că sunt un fel de mini-Hitler. „Eşti un basarabean frustrat…” – profesor de istorie din Sibiu, după multă palincă băută de el, pe scările hotelului „Coroana” din Sighetu-Marmaţiei, la şcoala de vară organizată în fiecare an la Memorialul crimelor comunismului din localitate de Fundaţia Academia Civică. În vara anului 2008. Domnul profesor făcea tentative disperate de a obţine atenţia domnişoarelor care se aflau în proximitatea noastră, nu prea îi reuşea, şi, evident, nu a durat mult timp până şi-a găsit „victima” pe care să-şi verse „amarul” său impregnat cu multă duhoare de poşircă ieftină procurată, probabil, de la vânzătorii ambulanţi din centrul oraşului pentru că nouă la masă nu ni se serveau băuturi spirtoase. „Colegul vostru din Republica Moldova ar putea să nu fie de acord cu mine, dar…”  urmează o pledoarie oarecum ciudată făcută cu accent moldovenesc, cu glas moale, plăcut şi adormitor, în favoarea existenţei statului Republica Moldova. Se întâmpla într-o sală de curs, prin 2009. Pentru toţi cei care m-au acuzat, în România, de exact aceleaşi lucruri de care ne acuză adversarii unificării din Republica Moldova, adică fascism, xenofobie, intoleranţă, iredentism, naţionalism, naţional-socialism, am următoarele lucruri de spus: –          Sunt fidel principiilor statului democratic, împărtăşesc viziuni ideologice preponderent liberale. Au existat şi există anumite schimbări personale de percepţii şi de puncte de vedere, însă acestea au fost şi sunt minore şi nu-mi pot schimba părerea pe care am avut-o dintotdeauna, chiar atunci când nu ştiam că o am: libertatea individului uman este valoarea supremă. –          Faptul că eu cred că unificarea trebuie făcută în mod DEMOCRATIC (luându-se în calcul opiniile tuturor cetăţenilor României şi Republicii Moldova, printr-un plebiscit organizat în Republica Moldova şi care să aşeze statul reunificat pe baze democratice INCONTESTABILE atât la nivel intern cât şi, mai ales, la nivel extern) mă determină să scriu de vreo opt ani încoace despre unire şi s-o promovez. Pentru mine pacea şi democraţia contează mai mult decât înlăturarea hotarelor nedrepte, iar dacă e să înlăturăm aceste hotare, pacea şi democraţia nu trebuie sacrificate sub nicio formă pe altarul acestui obiectiv. –          Nu am făcut şi nu fac studii în domeniul ştiinţelor sociale, nu am scris sute de articole pe mii de pagini, nu am publicat două cărţi, nu am studiat fenomenele, manifestările şi efectele tranziţiei postcomuniste în statele Europei Centrale şi de Est şi ale tranziţiei postsovietice în statele fostei URSS ca să pot să mai am vreodată viziuni nedemocratice, intolerante, xenofobe, fasciste, naziste. Chiar dacă unii văd „naţionalism” şi acolo unde nu există decât o simplă dorinţă de a te putea afla în ţara ta, România, în mod complet, adică fără a fi întotdeauna „basarabeanul ăla”. Nişte hipsteri. –          Nu m-am considerat, nu mă consider, nu mă voi considera, nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un lider al mişcării unioniste deoarece îmi refuz conştient ideea de a fi sau a deveni politician, om politic sau om de stat (în România şi Republica Moldova avem cel mult oameni politici, încă nu am crescut, ca societate, până la a avea oameni de stat (statesmen), din păcate), iar unirea nu poate fi făcută decât în mod politic, oricât de mult nu ne-ar plăcea. Eu nu am nevoie să experimentez condiţia omului politic – îmi este suficient să gândesc, să cercetez şi să scriu. În plus, în 24 de ani, din 1990 până astăzi, mişcarea unionistă a suferit de boala lideritei: am avut de multe ori mai puţini adepţi decât pretinşi “lideri”. Mulţi dintre aceşti lideri şi-au trădat adepţii. Au înşelat aşteptările unor oameni sinceri. Alţii s-au dovedit a fi nişte lichele ahtiate după profit şi nişte oameni nu doar lipsiţi de curaj, dar şi incapabili să dea vreun semn de elementar bun-simţ. “De parcă nici ustoroi n-ai mâncat, nici gura nu-ţi pute.” Refuz să intru în această “horă” a compromiterii. –          Unificarea este un obiectiv care se află dincolo de noi ca indivizi, peste noi ca indivizi (în sensul importanţei ei pentru naţiune), ea nu este „a cuiva”, ea este doar şansa de a fructifica, în acest moment istoric, în acest deceniu (2010-2020), ocazia de a redeveni o ţară întreagă, adică de a restaura România aşa cum trebuie ea să fie, până la Nistru deoarece România până la Prut pur şi simplu… nu este întreagă. Dincolo de Prut au fost cetăţeni români ocupaţi de URSS. Atenţie, CETĂŢENI români, nu (doar) etnici români. Restaurarea Patriei noastre, România, în frontierele ei fireşti şi în deplinătatea bunului ei nume în Europa şi în lume este ceea ce mă determină să fiu unionist şi să scriu despre unire. –          Dacă nu vom reuşi noi, va încerca generaţia de după noi. Şi, poate, va reuşi. Nu trebuie să facem tragedii şi melodrame din asta. De asta unificarea este peste noi ca indivizi (vezi mai sus). –          Şi poate că ar trebui să fim, noi, românii (de peste tot), mai puţin impresionabili şi cu mai puţină scenarită în noi. Dar mai determinaţi, şi să acţionăm cu ceva mai multă tenacitate. Ne-ar face bine. Zic eu. Am scris asta pentru ăia care mai cred că dacă luăm Basarabia de la … moldoveni, adică tot noi de la noi, o să fim “obligaţi” (de cine???) să dăm Ardealul la unguri. Sunteţi fraieri. Şi fraieribili, ceea ce e mai nasol. Faptul că eu vreau şi cer, atunci când va fi posibil, un referendum de unificare în Republica Moldova (unul prin care un stat se uneşte cu alt stat), nu înseamnă că o minoritate din România are dreptul la un referendum prin care să-şi facă stat în stat în trei judeţe ale statului român, Covasna, Harghita şi Mureş, deoarece autonomia pe criterii etnice este interzisă în Europa din punct de vedere juridic, iar în România avem o Constituţie care spune, în articolul 1, că statul român este unitar, indivizibil şi naţional, adică autonomiile nu sunt permise în România printr-o lege supremă care a fost votată de cetăţenii români de etnie maghiară în cadrul referendumului de adoptare a textului modificat al Constituţiei României din 1991, în luna octombrie a anului 2003. Nu se poate, logic, să pretinzi autonomie pe criterii colective în momentul în care colectivitatea ta a susţinut în urmă cu doar 11 ani o stare legală de lucruri aflată în vigoare şi astăzi, deoarece cazi în derizoriu în faţa întregii ţări. Asta ar trebui să ştie domnul Kelemen Hunor, preşedintele Uniunii Democratice a Maghiarilor din România şi toţi părtaşii dumnealui. Inclusiv cei din celelalte două partide etnice maghiare din România. Chiar şi cei care întreţin relaţii cordiale cu domnul Vona Gabor şi alţi nazistoizi din Budapesta.  Aceste lucruri fiind clarificate (ca să nu aibă nimeni dubii şi nelămuriri în ceea ce mă priveşte), vă invit şi eu, alături de ceilalţi membri şi simpatizanţi ai opţiunii social-politice unioniste de pe ambele maluri ale Prutului, la marşul de duminică, 12 octombrie, din Bucureşti. Voi fi acolo.